Privind înapoi îmi amintesc disperarea, nerăbdarea și dorința de a fi terminat, de a răsufla ușurată după toate tratamentele, scanările, intervențiile.

Îmi amintesc durerea și angoasa la pierderea părului, dar și strădania celor din jur ce m-au sprijinit încontinuu.

Îmi amintesc nenumăratele încurajări venite din toate părțile, precum și dragostea în care am fost învăluită.

Această dragoste era un loc în care mă întorceam de fiecare dată când mi se părea prea mult.

Am căzut, m-am ridicat și m-am recompus de fiecare dată.

N-a fost ușor, dar acum, după 2 ani de la diagnostic, pot spune: a trecut!

Am primit un sfat de la un medic la începutul acestui drum ce pare o caznă de Sisif:
„Ridică steagurile și la luptă!”
Așa am făcut și așa sfătuiesc și eu:
Nu abandonați, nu vă lăsați copleșiți, aveți răbdare cu voi înșivă, fiți îngăduitori cu voi, lăsați-vă ajutați și mai ales luptați!
Există speranță, există viață frumoasă și după acest diagnostic.

Nu ratați și nu ocoliți investigațiile, deoarece acestea vă pot salva viața.

Mulțumirile mele nu cred că pot fi suficiente pentru toți oamenii care mi-au fost și încă îmi sunt alături.

Chiar dacă unii nu știu, îi port mereu în suflet ca pe lumini călăuzitoare.

Mulțumesc!